Niky Wolcz, care montează în prezent la Teatrul German de Stat „Leonce și Lena” de Georg Büchner, s-a născut în Timișoara și a absolvit în 1966 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București. După un început fulminant atât în film cât și pe scenă - a jucat de exemplu în „Reconstituirea”, piatră de temelie a cinematografiei românești - Niky a părăsit țara în 1975. A lucrat în calitate de actor, regizor și profesor nu doar în multe țări din Europa ci și peste două decenii în SUA ca profesor al Universității Columbia. În 2012 Niky Wolcz a montat la TGST ,,Ținuturile joase”, o dramatizare după texte ale câștigătoarei premiului Nobel, Herta Müller. L-am prins pe Niky între repetiții și am stat de vorbă atât despre noua lui montare, revenirea la Teatrul German, cât și despre începuturile lui în teatru. Interviul original a fost realizat în limba germană de către directorul artistic al TGST, Rudolf Herbert, și poate fi accesat aici: https://spoti.fi/31oPk7C

Rudolf Herbert: Niky, montezi în prezent „Leonce și Lena” de Georg Büchner, piesa unui autor genial din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Helmut Stürmer semnează decorul montării. De ce ai optat pentru acest text și nu pentru „Hora” lui Arthur Schnitzler, care a fost prima ta propunere?

Niky Wolcz: Să zicem că „m-ați răzgândit”. Dacă e să compar în mod direct piesele, raportat la ansamblul teatrului, e mai potrivită propunerea voastră cu „Leonce și Lena”. Cred totodată că piesa „Leonce și Lena” are o mai mare rezonanță în prezent decât textul lui Schnitzler. Deși „Hora” lui Schnitzler e un text minunat. Ansamblul are maturitatea necesară pentru abordarea lui. Și sper să să-l faceți cândva. Cu mine sau cu altcineva. Sunt foarte mulțumit cu „Leonce și Lena” și cred că a fost o alegere bună.

Rudolf Herbert: În tinerețe, în 1970, ai jucat rolul maestrului de ceremonii în montarea lui Liviu Ciulei cu „Leonce și Lena” de la Teatrul Bulandra. Spectacolul s-a bucurat de succes atât la nivel național cât și internațional. Ce amintiri ai din acea perioadă?

Niky Wolcz: Am amintiri foarte vii de atunci. A fost ca o nouă școală de teatru. După cei patru ani la IATC, în care am avut un program minunat, un an de zile am venit la Timișoara unde am și jucat câte ceva. Am avut norocul că Liviu Ciulei m-a văzut în „Scaunele” la Teatrul Nottara și că a avut încredere că voi putea face rolul acesta. A fost minunat, înconjurat de toți acei actori grozavi precum Virgil Ogășanu, Irina Petrescu, Pino Caramitru, Ileana Predescu... A fost o echipă fantastică...

Rudolf Herbert: ...cu care ai fost și în turneu.

Niky Wolcz: Așa e. Prima oară am fost la Florența, apoi la Regensburg, Frankfurt. A urmat Olanda și în cele din urmă am fost la Festivalul din Edinburgh.

Rudolf Herbert: Cum ai descrie teatrul acelor vremuri față de cel de astăzi? Ce s-a schimbat?

Niky Wolcz: Sunt trei perioade diferite în care eu am revenit în țară. Nu cunosc teatrul românesc de astăzi atât de bine. Deși am fost aproape în fiecare an la FITS, am vizionat în general spectacole străine. Dar am văzut și toate spectacolele lui Silviu Purcărete, știu toate spectacolele lui Andrei Șerban. Știu și unele spectacole fantastice ale lui Radu Afrim, cum ar fi „Femeia mării” sau spectacolul pe care l-a montat aici la Teatrul German – „Fetița din bolul peștelui auriu” - în care Silvia a fost genială și Olga și toți ceilalți. Și, desigur, regia a fost fantastică. Cu siguranță există o nouă generație, mă refer aici și la „Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” montat de Eugen Jebeleanu, care folosește un alt limbaj și are o altă concentrare și un alt fel de forță. Folosește alte mijloace teatrale.

Rudolf Herbert: În 1975 ai plecat din țară împreună cu soția ta, actrița Ursula Nussbächer. Ce v-a făcut să plecați?

Niky Wolcz: După primul proiect la Teatrul German am stat zece ani în București. Am avut norocul să-i fiu asistent lui David Esrig la cursurile de regie, în cadrul IATC-ului. Am jucat, de asemenea, în continuare la Teatrul Bulandra. „Leonce și Lena” a avut peste 100 de reprezentații înainte de plecarea mea. Împreună cu Esrig am lucrat la „Godot”, „Furtuna”, „Trei gemeni venețieni”, iar singurul spectacol care a ieșit la public a fost cel din urmă. Toată munca valoroasă a acelor ani nu a avut voie să iasă pe scenă. Filmul „Reconstituirea” a fost și el interzis, o muncă de cinci, șase ani nu a putut fi publicată. Noi finalizam proiectele până la repetiția generală, apoi venea Comisia de Artă și aplica măsuri de cenzură. Mulți regizori montau deja în perioada aceea în străinătate, eu mi-am dorit să continui să lucrez cu acei maeștri... a fost o reacție în lanț.

Rudolf Herbert: La începutul carierei tale internaționale ai lucrat ca actor la Bochum cu unul dintre părinții teatrului modern de regie germană, Peter Zadek. Ce experiență ai avut?

Niky Wolcz: Anii de început au fost plin de inocență, dar și-au lăsat o puternică amprentă. Era o cu totul altă atmosferă când lucra Zadek. Nu existau reguli scrise. Nu era ca în teatrul din Essen, unde se acționa în conformitate cu un plan. Aveam senzația că responsabilitatea e totală și libertatea la fel. Aceasta era o cu totul altă postură, ne simțeam mult mai creativi. Această creativitate era o experiență minunată. Puteam face orice și nu ni se reproșa nimic.

Rudolf Herbert: Cine e mai important în teatru: actorul sau regizorul? Și de ce?

Niky Wolcz: Actorul a fost sute de ani, mii de ani mult mai important decât regizorul și așa va rămâne mereu. Doar că în ultimele secole regia a început să recupereze. Cu toate astea, observ în repetate rânduri că actorii reușesc să stăpânească singuri totul, în momentul în care li se dă responsabilitatea. În plus, actorii vor să facă tot, vor să aibă putere asupra materiei. Și, desigur, se pun pe ei în centru. Dar e nevoie și de munca unui regizor și de munca unui dramaturg. E nevoie de toate aceste elemente până la improvizația textului și, nu în ultimul rând, scrierea pieselor.

Rudolf Herbert: Este interacțiunea dintre actor și regizor tot o chestiune de putere?

Niky Wolcz: Este, într-adevăr. Cu siguranță există exemple de ierarhie rigidă și de autoritate regizorală totală. Teatrul regiei absolute, introdus de Max Reinhardt, n-a ucis actorii. Dimpotrivă, a scos totul din ei. În același timp, el era un actor fantastic. Stanislawski era un actor fantastic, Meyerhold, Molière... e vorba de un echilibru, despre faptul că nu trebuie să jucăm unii împotriva celorlalți. Asta nu are niciun sens.

Rudolf Herbert: Ești actor, regizor, coregraf, pedagog. Am omis ceva? Care dintre ipostaze e preferata ta?

Niky Wolcz: Cu siguranță cel mai mult îmi place să joc. Pentru ca atunci experimentez o concentrare totală a gândurilor, a formei și pot să și experimentez și să transmit eu însumi. Așa poți să atingi sufletele celorlalți și poate chiar să le miști puțin. Asta e mai ușor din poziția actorului, fiindcă regizorul și toți ceilalți implicați trebuie la un moment dat să facă un pas în spate și să îi predea ștafeta actorului, care este atunci suveran. E greu de renunțat la suveranitatea asta, fiindcă vrei tu să fii cel care apasă butonul.

Rudolf Herbert: Ai lucrat în multe țări din Europa, în diferite teatre, chiar și în SUA printre altele la celebrul Teatru La MaMa și la celebra Metropolitan Opera din New York. Dacă privești în urmă, care crezi că a fost punctul culminant al carierei tale?

Niky Wolcz: La operă înveți atât de mult de la soliști și de la dirijor și înțelegi ce înseamnă de fapt disciplina, munca ordonată și înalta organizare a materiei. Asta invidiez, ca să fiu sincer. În teatru lucrurile sunt proporționate altfel. Puncte culminante? Iubesc repetițiile, munca într-o sală întunecată, când ai voie să te uiți în sufletul unui actor care se străduiește. Meseria de actor e cea mai frumoasă, dar e și una foarte grea. Pentru că ai voie să te deschizi, dar nu te încumeți, apoi totuși o faci. Procesul e foarte complex. E în orice caz o experiență minunată să fii în dialog cu necunoscutul.

Rudolf Herbert: Există vreo lucrare pe care o consideri punctul culminant?

Niky Wolcz: Cred că nu am ajuns niciodată într-un punct culminant. Sunt atâtea aspecte. Ca actor, mă gândesc la momentele în care am lucrat cu niște maeștri fantastici și colegi „uriași”. Când e vorba despre spectacolele proprii, sunt aspecte foarte intime. Și când joci, când ai de îndeplinit o partitură, cum a fost în cazul meu personajul Luca din „Azilul de noapte” sub direcția lui Esrig la Berna, a fost copleșitor. De la prima propoziție. Îl interpretaseră deja Max Reinhardt, Moskwin, Stanislawski. Te bucuri că ai voie să faci asta, chiar dacă știi că e prea devreme.

Rudolf Herbert: Există un rol pe care ți-ai dori să îl joci? O piesă pe care ți-ai dori să o montezi în curând?

Niky Wolcz: Întrebarea vine cam târziu. În teatrul japonez există o piesă în care un actor bătrân își vopsește părul pentru a fi lăsat să participe încă o dată la următoarea luptă. E vorba despre așa-zisul ultim dans al actorului. Desigur, adesea ne supraestimăm și credem că mai putem. Îmi doresc multe. Am început un proiect de clovnerie în Elveția. Numărul urmează să fie arătat la circ. Ce-mi va ieși, dacă mă va călca în picioare un elefant sau dacă mă va huidui publicul, e o altă întrebare.

Rudolf Herbert: Pe final vreau să îmi spui cum e munca ta la Teatrul German în prezent? În ce stadiu ai regăsit acest teatru mic din Europa de Centru-Est la zece ani după montarea cu „Ținuturile joase”?

Niky Wolcz: Teatrul a trecut printr-o perioadă foarte grea, la fel ca peste tot în lume, din cauza pandemiei. Mi-e familiară teama actorului care are impresia că uită meseria. A fost foarte greu. Dar „Katzelmacher” a arătat că e un moment de revenire. Pentru mine asta nu e o surpriză. Am văzut multe spectacole ale teatrului, pe unele în format video. E fantastic faptul că s-a întors Lucian Vărșăndan, după ce din păcate a lipsit câțiva ani. Munca de dinainte de plecarea lui a fost fantastică, teatrul era recunoscut în țară. Ansamblul crește și, desigur, e nevoie de forțe proaspete. Din punctul meu de vedere, cel mai bun ansamblu e cel din Cluj de la Teatrul Maghiar, are o componență minunată. Dar asta nu s-a întâmplat de azi pe mâine. Acolo toți sunt doamne și domni maturi, copți. Iar Timișoara are în mod cert potențialul de a produce aceeași calitate, actorii tineri în orice caz.