by Gabriel García Márquez –– Directed by: Yuri Kordonsky
The show tells the story of Eréndira, who was barelly 14 years old when her grandmother, accusing her of burning the house down, forces her into prostitution. While there are hundreds of men before Eréndira’s tent, the grandmother negotiates the price and counts the money. All the while, Ulyses, young and beautiful as an angel, desires her. After the attempts at running away of the two lovebirds fail, they plan a murder. „The Incredible and Sad Tale of Innocent Eréndira and Her Heartless Grandmother” is considered one of the most emotional stories by Gabriel García Márquez. Some of his motives from „ A century of solitude” are woven here with themes such as guilt and redemption, love and death. A laureate of the Nobel Prize for Literature, an exceptional director that also signs the staging of the text, as well as a consecrated ensemble approach this magical world where reality and imagination intertwine.
Să recreezi un întreg univers aflat sub semnul realismului magic pe scenă e o adevărată provocare. Și m-am bucurat mult când mi-am dat seama că tandemul Yuri Kordonsky – Helmut Stürmer n-a sacrificat povestea de dragul efectelor de scenă. Din contra, vizualul labil (elemente scenografice mobile, nisipul din care se tot creează texte, subtexte și/sau imagini care devin completări firești ale mișcării scenice) împreunat cu un fundal sonor adânc înrădăcinat în memoria afectivă a oricărui spectator (melodii al căror ritm ți-e imposibil să-l ignori), la care adăugăm culorile costumelor, toate acestea ies în scenă pentru a reda povestea Eréndirei. Să nu uităm de mișcarea scenică atent coordonată din off – nu vezi actori alergând haotic, ci personaje care-și cunosc foarte bine locul în poveste și care ies la scenă doar pentru că au ceva de spus. Personaje care vin din public, căci, nu-i așa, povestea ne aparține nouă, celor din sală, încă de la momentul arderii casei bunicii Eréndirei; din acel moment totul este la vedere, noi, cei din sală devenind martori tăcuți la o dramă fără sfârșit. Dacă la început Eréndira era mică, neverosimil de mică în raport cu scena, o vezi cum crește alături de ceilalți parteneri, astfel încât la final raportul devine invers: actorii sunt cei mari, obiectele din decor mici, până la dispariția lor totală din scenă (la momentul final în scenă nu mai există efectiv decât cușca îngerului și aceea aruncată într-un colț și un lighean roșu). Kordonsky a gândit bine această combinație de efecte de scenă obținută din jocurile de lumini, căci, în final, când drama Eréndirei devine joc secund, te întrebi dacă nu cumva oamenii pot să ajungă să domine timpul (da, este foarte adevărat că timpul vindecă orice rană, dar parcă atunci când ai de-a face cu zeci/sute de răni nu prea mai ești sigur dacă acest timp e chiar vindecător). De aceea trecutul devine tot mai îndepărtat, odată cu dispariția ceasurilor din scenă aproape că se suspendă orice legătură cu acel trecut, timpul acela în care totul era sub semnul purității și al imaculatului, iar prezentul este sub semnul magiei – circul și lumea lui – căci ne este încă prea aproape ca să fim siguri că ceea ce trăim/simțim/vedem este adevărat și, ce este mai important, ne aparține, deci (încă) îl putem modifica după bunul nostru plac.